Claudiu Cristea îşi aminteşte cum întreaga lui copilărie şi tinereţe a fost alături de tatăl său, cunoscutul arhitect Miloş Cristea. „Mi-aduc aminte de serile când tata lucra acasă şi la noi în casă venea multă lume: artişti plastici, arhitecţi. Erau mereu discuţii legate de Arad. La noi în acasă era ca un atelier de proiectare”, povesteşte Claudiu Cristea.
În acest context, întreaga familie, ca şi cercurile de prieteni apropiaţi credeau că şi Claudiu se va îndrepta spre arhitectură. Însă, în anii de liceu s-a hotărât să urmeze o carieră tehnică. „M-au fascinat lucrurile exacte”, îşi aminteşte Claudiu Cristea. Practic, a avut câţiva dascăli de care-şi aminteşte cu plăcere: la Moise Nicoară profesorii Guiaş şi Cornea şi, ulterior, în facultate, profesorul Halic l-au făcut să iubească matematica. A terminat mecanica, dar nu a profesat niciodată în domeniul acesta. „Acesta a fost cursul vieţii”, glumeşte acum Claudiu Cristea. A lucrat la Institutul de proiectări, unde a proiectat instalaţii termice, apoi a devenit inginer de sistem şi a avut un rol important în informatizarea Institutului arădean.
Politica i-a plăcut încă din tinereţe. Avea un grup de prieteni cu care discuta mereu politică, deşi era în anii ‘80. „Anii ‘80 au fost cei mai negri ani ai perioadei comuniste”, povesteşte Claudiu Cristea. Împreună cu prietenii săi avea chiar şi un program politic cu trei puncte care, în viziunea lor, ar fi ajutat România: privatizarea industriei grele şi a coloşilor industriali care începuseră să devină neperformanţi, împărţirea pământului ca-n Ungaria către mici proprietăţi private şi dezvoltarea comerţului privat, cu mici buticuri, la fel inspirate după modelul maghiar.
Asculta şi multă muzică, făcuse pasiune pentru rock, blues şi chiar muzică clasică. Mergea la concertele de orgă care se desfăşurau prin diferite biserici. „Dincolo de aspectul de conţinut al artei pe care o consumam în perioada aceea, era şi o metodă de protest împotriva regimului comunist”, consideră Claudiu Cristea. Asculta emisiunile muzicale la Radio Europa Liberă şi printre ele, şi pe cele de ştiri şi chiar politice. „Aveam multe discuţii cu prietenii despre situaţia politică şi jinduiam după libertate şi democraţie”, povesteşte Claudiu Cristea.
În anii ‘80 mergea în fiecare joi după-amiază la Timişoara, pentru a afla ultimele noutăţi muzicale şi se întorcea cu „trenul fantomă”, care ajungea după miezul nopţii la Arad. „M-am legat sufleteşte de Pro Musica, Progresiv TM, Celelalte Cuvinte. Acolo am văzut pentru prima oară «The Wall» al lui Pink Floyd”, îşi aminteşte Claudiu Cristea. În anii liceului şi după armată a avut o formaţie rock, care se numea „Capricorn”. În formaţia lui s-au lansat Kempes, care a devenit apoi cunoscutul solist vocal al trupei Cargo, Adi Igrişan şi Tavi Pilan, care acum sunt la Cargo. Imediat după Revoluţie a înfiinţat în Arad primul club de rock din România, în sistem de ONG. „Am adus formaţii mari la Arad: Celelalte Cuvinte, Cargo, etc.”, spune Claudiu Cristea.
A crezut că Revoluţia din ‘89 poate duce România pe un drum mai bun. A participat împreună cu regretatul Cătălin Cristici la mitingurile arădene ale Pieţei Universităţii. „În ‘92 am venit la sediu la PNŢCD şi m-am oferit voluntar într-o secţie de votare. Doream să se schimbe ceva în România. M-a atras la PNŢCD statura lui Cornelui Coposu şi a generaţiei sale”, povesteşte Claudiu Cristea cum a ajuns să se înscrie în anul 1994 în PNŢCD. A cunoscut Guvernarea cu CDR, a ajuns în cercurile politice de la Bucureşti, dar, spune acum Claudiu Cristea, nu şi-a dorit niciodată să plece din Arad, pentru că era preocupat de problemele Aradului. „Generaţiile pe care le-am format la PNŢCD le găsiţi acum în toate partidele. Mai în glumă, mai în serios, cadrele pe care le găsiţi la conducerea principalelor partide sunt furnizate de doar două partide: PCR şi PNŢCD”, declară Claudiu Cristea.
