Obiective, idealuri, obsesii, frustrări

  Acasă » Jurnale » Blog claudiu.cristea » Obiective, idealuri, obsesii, frustrări  
 

Obiective, idealuri, obsesii, frustrări

Două obiective mari și-au definit arădenii în ultimele decenii: Cetatea și Monumentul Marii Uniri. Obiectivele s-au înălțat la rang de idealuri apoi au devenit obsesii și, în ultimii ani, s-au transformat în adevărate frustrări.

Primul datează din anii '50 și se referă la transferul Cetății în circuitul civil. Cel de-al doilea vizează majoritatea românească și datează imediat de după Primul Război Mondial. El ar fi trebuit să consemneze pentru posteritate rolul Aradului de Capitală Politică a Românilor din Ardeal și Banat în anii premergători Unirii. Căci la Arad nu s-a pregătit doar Adunarea de la Alba Iulia, Aradul a însemnat mult mai mult. La sfârșitul secolului 19, orașul nostru era centrul politic al mișcării românești de emancipare. Sever Bocu scria în ale sale Memorii: «Politica românească nu mai avea un centru de gravitate după Memorand (...) Acest rol l-au avut pe vremuri Blajul, rezurecțional, Sibiul lui Șaguna, Alba-Iulia, Brașovul, Năsăudul însuși, Clujul mai puțin (...), Timișoara Mocioneștilor și, ultimul, Aradul. Încetarea Tribunei din Sibiu și reapariția și continuarea ei în Arad dau, categoric, deși nu nedisputat, nerivalizat, conducerea, Aradului». A fost momentul de grație al Aradului, cel puțin din perspectivă românească. A urmat decăderea – mai lentă în perioada interbelică, apoi abruptă în perioada regiunilor (1958-68) și dramatică în ultimii 30 de ani.

De aceea acest Monument e important. Alături de moștenirea istoric-arhitecturală a orașului care reflectă contribuția tuturor grupurilor etnice și confesionale (maghiari, evrei, germani, sârbi, etc), monumentul ar trebui să amintească de măreția de odinioară a orașului și asta nu din paseism, din nostalgie dulceagă, ci ca un manifest pentru o viitoare renaștere pe care eu o văd atât de posibilă.

Iar simbolistica acestui monument este și mai importantă. Obiectul propus a se amplasa nu satisface nevoia comunității noastre. Noi nu vrem să celebrăm doar unirea celor trei provincii românești, reprezentate în această lucrare printr-o împletitură a trei fire. O asemenea simbolistică ar fi valabilă oriunde, la București, la Brașov, la Brăila sau la Bacău. Noi vrem să spunem prin acest monument mult mai mult: noi, Aradul, am fost timp de un deceniu capitala politică a mișcării românești din Ardeal și Banat. La noi, la Arad, se tipăreau ziarele acțiunii noastre politice – Tribuna și Românul. La noi, la Arad, s-a constituit și a funcționat Consiliul Național Român Central. La noi, la Arad, Iuliu Maniu s-a confruntat cu reprezentanții guvernului ungar, rostind în maghiară celebra replică „Teljes elszakadast” (completa despărțire). La noi, la Arad, s-a stabilit data de 1 decembrie 1918 și locul: Alba Iulia pentru Marea Adunare și tot aici Vasile Goldiș a redactat prima versiune a Declarației. De aceea noi arădenii am vrea ca acest monument să sugereze aceste lucruri, chiar dacă nu la modul narativ, căci arta monumentală are propriul său limbaj.

În schimb noi am primit o funie pe care chiar artistul (nu eu) a descris-o, la o întâlnire la care am participat, ca fiind „aidoma funiei cu care bunica mea lega vaca”. Acest simbolism este o altă neînțelegere a mișcării politice românești din Ardeal și Banat – un reflex al proletcultismului pe care eu îl sesizez și în estetica obiectului propus (nu întâmplător a fost realizat în China). Mișcarea de emancipare nu a fost condusă de „masele populare”. Nu. Emanciparea românilor a fost opera elitei laice și bisericești (atât unite cât și ortodoxe). Românii aflați în fruntea mișcării politice erau oameni cu stare, dețineau bănci, tipăreau ziare, aveau pământ, erau episcopi, preoți, profesori, ingineri. Să încetăm o dată cu lupta de clasă. Nu cauza socială a fost prima pe lista noastră de revendicări, ci cea națională.

În ceea ce privește monumentul „e atât de târziu încât putem spune că e devreme”. Dacă nu l-am realizat din anii '20 până acum să nu ne pripim, să-l facem cum trebuie. Tatăl meu, arhitectul Miloș Cristea, spunea că «monumentul Unirii (n. din Arad) trebuie să fie cel mai mare monument din istoria României, deci ar trebui să fie o catedrală artistică a Unirii». Fără a se concura în vreun fel cu monumentul maghiar al Libertății, el trebuie să se ridice la aceeași valoare estetică și simbolică. Alfel se va alătura seriei de kitschuri realizate în ultimele decenii iar frustrarea noastră va continua. Avem nevoie de organizarea unui concurs de proiecte, de data aceasta în cel mai transparent mod cu putință. Un concurs a cărui temă să fie clar definită, transparentă și în concordanță cu așteptările comunității noastre. Apoi ideile trebuie suspuse și vizionării publicului dar, în final, decizia trebuie să aparțină unui juriu național format din cei mai buni. Să facem cel mai frumos monument din România, cu adevărat o „catedrală artistică a Unirii”.

Comentarii

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Mai multe informaţii despre opţiunile de filtrare

   
   
 
 
  ©2007-2017, Claudiu Cristea. All rights reserved | Powered by Grafit SRL    Get Firefox!